Poveşti Cafea Poveşti cu cafea şi străbunici

Poveşti cu cafea şi străbunici

Mirosul de cafea m-a răsfăţat dintotdeauna. Mă binedispunea şi mă relaxa pentru că ştiam că aduce momentul în care bunica, mama, străbunica şi uneori mătuşa se vor aşeza confortabil şi îşi vor savura cafeluţele.

Apoi bunica şi mama îşi vor întoarce misterios ceştile, vor atinge zaţul cu degetul mare de la mâna dreaptă şi vor lăsa ciudăţeniile la uscat pe o farfurioară prevăzută cu şerveţel. Uneori, dacă bunicul era implicat în vreun proces sau avea greutăţi la serviciu, mieros, o ruga şi el pe “Coana Mare” să-i spună ce-l aşteaptă.

Inevitabil toţi erau stresaţi, cătrăniţi de griji dar “staţi cuminţi că o să fie bine”. “Uite un cal alb, ăsta e un înger”. “Uite o porumbiţă frumoasă asta o să-ţi aducă o veste bună în cioc, ascultă la mine”. “Te gândeşte un bărbat da tu nu-l bagi în seamă, îl dai la spate. O să iei nişte bani cât de curând”- pentru mama, la 23-24 de ani cu copil şi soţ. “Uite un căţel. Ăsta e un duşman Mihăiţă, da e în depărtare. Aproape ai scăpat de el. O să mai ai un hop de trecut şi apoi o să te bucuri cu Mili lângă tine”- pentru bunicul aflat în plină luptă de recuperare a caselor luate de comunişti.

Mie îmi dădeau o ceşcuţă mică şi mi-o ghicea mamaie la urmă. Cât am fost mică mi-a zis tot timpul că am o soartă bună, că vede grupuri care râd şi se veselesc uitându-se la mine, că o să fiu artistă.

Iubeam ritualurile astea. După ce toate burţile erau potolite, toate vasele spălate, şterse şi aşezate “la locul lor”, se scotea râşniţa cea verde şi se bâzâiau boabele de cafea. Mirosea a cafea proaspăt prăjită până pe holul blocului. Nu prea îi plăcea Coanei Mari la bloc. Ea şi tataie Stoian (străbunicu) aveau casă pe Tei, la curte, cu muşcate şi tufănele. Comuniştii i-au dat afară ca să le demoleze casa şi i-au mutat la bloc, pe strada Emil Gârleanu.

Ce ţi-e şi cu comuniştii ăştia. De unde au ştiut ei că străbunicii şi bunica erau cei mai grozavi povestitori din lume? De unde au ştiut ei că eu, pe la 5 ani, când pusesem deja mâna pe poveştile lui Emil Gârleanu eram convinsă că tataie Stoian i-a dictat domnului toate întâmplările cu animale şi de-asta comuniştii îl mutaseră pe strada asta?!

Şi-acum când mă gândesc la apartamentul cu două camere în care stăteau mamaie Marioara (Coana Mare - eu nu-i zic aşa că nu-i place) şi tataie Stoian mi se umplu nările de cafea proaspăt râşnită. Pentru că toţi bunicii mei erau din Bucureşti, pe la 10 ani mergeam în vacanţă la bloc. Tataie Stoian care luptase în război şi fusese legionar în tinereţe, închisese ochii în vara lui 1995. În ultimii ani orbise şi era dependent de ceasul cu cuc care îi cânta şi îl făcea să nu piardă legătura cu timpul. Mă întreba şoptit “care eşti mă” şi când mă recunoştea mă pupa şi mă atingea cu obrazul aspru.

Citeşte toată povestea pe blogul Zăpăcitei.

« Înapoi la Poveşti